 |
Prima zi
În fine, uite că a început şi tabăra!
Vai steaua lui Dan Vană! Trebuie să fie computer în materie de organizare. Este aproape singur şi trebuie să fie pe fază, care unde doarme, care unde mănâncă şi aşa mai departe.
Într-o primă fază a scăpat cu faţa curată. A umplut până la refuz tabăra de pe malul Dunării păstorită de domnul Schiba.
Gata! "Coloana oficială" compusă din câteva automobile particulare a ajuns la terasa unde va avea loc deschiderea oficială. Suntem toţi: Doru Stănculescu, Sorin Minghiat, Mircea Bodolan, Florin Chilian, Vali Şerban, Emeric Imre, Tatiana Stepa, Vasile Mardare, Grupul "Estudiantina" din Iaşi, Cătălina Beţa (Bacău), Zori David. Gaşca de români-artişti de cultură este dublată de una la fel de numeroasă venită de peste "gârlă" - adică Dunăre. Trupe şi artişti din Bulgaria şi Timocul sârbesc au răspuns cu mare drag la invitaţia de a se întâlni cu "omologii" lor de aici: Venţislav Dimitrov, Dimităr Hristov, Margarita Drumeva, Maria Yankulova, Zorintsa Popova, Petar Vâlcov, Krasimir Parvanov, Rosen Paskulov, Bojan Ionovic.
"Să se facă tabără!", parcă zise cineva şi se făcu.
Doru Stănculescu cu al său "Ai, hai" au luat prin surprindere asistenţa.
Dan Vană face prezentările, spune şi domnul primar câteva fraze bine simţite şi bine plasate.
Şi de aici încep cântările grele!
Asta nu înainte de a-l lansa la apă pe Vasile Mardare şi al său album de debut "Din doi în doi". S-au exprimat în câteva propoziţii dezvoltate Dan Vană, Teodora Ionescu şi Tatiana Stepa.
Reţeta ce a urmat a fost simplă şi de efect: sandwich uriaş cu muzică folk autohtonă, alternând în straturi egale cu replici ale oaspeţilor.
Asta până spre miezul nopţii când, întorşi în tabără, incitaţi şi încălziţi de "Cântecul lui Tănase" interpretat de întreg corul sindicatelor folk-iştilor din tabără, cântec cu care s-a încheiat prestaţia de la terasă, s-a pus de jam-sessions în plen şi pe secţiuni.
Până la ora 6 chitarele şi glasurile n-au încetat să se audă.
Căzut la datorie printre ultimii Florin Chilian relatează din toate cearcănele sale: "Buni sunt bulgarii ăştia!"
A doua zi
Cam greu cu scularea! Târziu, târziu de tot, spre disperarea fetelor cu micul dejun. Încet, încet trupa intră în stare de funcţionare sau în exerciţiu de recuperare, cum ar fi moţăitul pe plaje sau partidele de ping-pong. În rest nimic interesant până după masa de seară. Televiziunile îşi fac interviurile, alţii coadă la duş. A, ba da: a sosit şi Mircea Vintilă! Uraaa!.
Cu greu, pe la 20:30 încep probele de sunet şi toată lumea se strânge sus pe terasă. Pe la 21 şi fix începe cântarea. Se iese la înaintare nu cu pionii, cum ar fi normal, ci cu nebunii: Florin Chilian. Altfel, toate bune. S-a mai lansat un volum de versuri al inevitabilului Dinu Olăraşu, au intrat şi joc şi întăririle venite pe parcurs, (Mădălina Amon, de exemplu). Minghiat în formă la început. Dă lecţii de sonorizare lui Gigi de la pupitru. Nu rezistă prea mult. Peste o oră şi ceva era deja în pat. Moment de vârf, Cioculeţ Vintilă, la început uimit, apoi super-încântat de public. Piese cântate numai cu vocea şi chitara, rămase neexecutate de peste 15 ani – “Constantin şi Veronica” – tot de exemplu. Final de recital cu ultima sa compoziţie, şi anume “Mielul” pe parcursul căruia s-a alăturat întreg Corul Sindicatelor Taberei.
Celălalt Mircea, prenumele lui şi Bodolan se face remarcat cu piese de mare sensibilitate (deşi n-ai zice, dacă te uiţi la el!) dar şi cu ironii subtile (ca elefantul între porţelanuri) la adresa colegilor. Spre final vine şi porumbul copt la focul de tabără, specialitatea casei pregătită de Tatiana Stepa. Şi ca să nu ne lase cu mâna goală, înainte de plecare ne-a executat şi un recital de patru piese. După Vali Şerban final de final cu “Omul pădurii” fără nici o aluzie la cele întâmplate anterior,
După aproape patru ore s-a coborât pe plajă la focul de tabără. Vorba lui Bodolan, unii au fi preferat un foc de Esca. Iar televiziuni, interviuri cu spatele la foc, etc. Inepuizabila echipă din Bulgaria n-a încetat nici o clipă din cântat. Nu numai de-ale lor. Unii sunt adevărate enciclopedii în materie, drept care Beatles, Queen, Joan Baez, Dylan, Pink Floyd şi alţii n-au constituit o problemă în a fi amintiţi şi amintite.
Vom reveni cu amănunte în zilele următoare.
A treia zi
Din păcate, am ajuns la jumătate!
Dimineaţa (impropriu spus!), pe răcoare (care?) se face recuperare (ca să rimeze). După cum arătăm la trezire, dăm impresia că am fi dormit în nişte lăzi de scule, nu în paturile noastre din căsuţe.
La un moment dat, pe la amiază, cum i s-a dat puţin drumul prin curte, Mircea Bodolan dispare. În rest, care cu plaja, care cu vraja, care cu tăria, care cu melodia.
Seara, cântare sus pe terasă. Suntem onoraţi de prezenţa familiei deputatului Boinagiu (posibil sponsor al următoarei ediţii) şi a altor notabilităţi din zonă, care vor vedea un spectacol deosebit de cele din serile anterioare.
Recitalul compact al prietenilor bulgari ne dă o lecţie de organizare scenică „profesionale”. Totul curge firesc, fără sincope şi fără bâlbe. Nu mai vorbim de prestaţia muzicală în sine! Păcat că nu putem înţelege versurile.
Trecerea spre zona autohtonă o face un grup ad-hoc inventat, format din sârbi şi bulgari. Mare plăcere să-i asculţi, mai ales când îţi amintesc o piesă a uneia dintre cele mai importante trupe sârbeşti din anii ’70, Bijelo Dugme, un fel de Phoenix al lor.
Şi vin şi ai noştri! Chilian nu ratează momentul, şi-i dedică domnului deputat piesa cu termopanele. Prietenii ştiu de ce. Proaspăt intraţi în cantonament, iar apoi cu chitara în mână Cristi Corcioveanu şi Adrian Todoran, două nume de viitor: primul în fizică (este doctorand) şi al doilea în jurnalistică (este studentă).
Momentele se leagă mai greu până la Vali Şerban, care îi opreşte lângă el pe fraţii Baldovin (Estudiantina) să-l secondeze. „Dor de Bacovia” sună altfel! Încet, încet gaşca se strânge şi se întâmplă o cântare între prieteni, ceea ce s-a şi dorit. Toată lumea cântă cu toată lumea. Chitarişti de serviciu (în sensul cel mai bun!) – aceeaşi George şi Iulian Baldovin, plus Maxim.
Două momente chiar speciale: doctorul Krasimir din Ruse cântând împreună cu Vasile Mardare o piesă a acestuia, în limba română cu acompaniamentele de excepţie ale lui Sorin Minghiat. Vorba lui Vali Şerban: cu treizeci de ani în urmă, cu flautul lui, Minghiat a inventat orchestraţia în folk-ul românesc.
După trei ore, la miezul nopţii, cântam, şi cei de pe scenă şi cei din public, „Let it be”. Bine de tot!
Nimic mai potrivit, chiar dacă luni este pauză. Până miercuri, cu siguranţă, vor fi multe întâmplări de povestit. Promisiunea lui Dan Vană: marţi nu vor fi trei ceasuri rele, ci trei ceasuri de muzică.
Teodora Ionescu
Adriana Todoran |
A patra zi
Fiind zi de pauză, teoretic n-ar fi mare lucru de povestit. Greşit!
După trezirea din toate punctele de vedere, la cafea am avut parte de o mare surpriză: un mini-concert de vioară şi acordeon pe care ni l-a executat la botul calului nea Niţă (poreclit nea Niţă Presoi), personaj celebru nu numai în zonă, pentru că pe vremuri i-a cântat şi preşedintelui Charles de Gaulle. Are peste optzeci de ani şi încă mânuieşte vioara absolut senzaţional.
Apoi s-a dat împrăştierea. Care prin oraş după cumpărături, care pe plajă şi la o baie în Dunăre, care cu chitara în braţe prin curte. Cristi Corcioveanu şi-a dotat copilul cu obiecte utile pentru învăţarea înotului. Adriana Todoran şi-a căutat ochelari de soare care să-i înlocuiască pe cei proaspăt rupţi. Florin Chilian a răscolit oraşul după filme pentru aparatul de fotografiat al lui Sorin Minghiat. Mircea Bodolan a dat o fugă până la Craiova să-şi aducă jumătatea. Dan Vană s-a agitat ca o adevărată mamă a răniţilor, în timp ce inepuizabila delegaţie bulgară a cântat non-stop.
Spre seară, cei rămaşi se strâng pe terasa de pe plajă, la o bere, cu chitare şi flaut cu tot. Nu al lui Minghiat, ci al Codruţei Drăgan, pentru că între timp au apărut şi cei de la Cantos. Ca unici clienţi şi din fire artişti, au apelat la înţelegerea barmanului solicitând umil puţină linişte pe care să o perturbe cum ştiu mai bine. Chitara a trecut din mână în mână, dar după două tururi de masă, când se simţeau mai bine, gazdele le dau subtil de ştire că ar trebui să înceteze. Compact-discul cu manele răsună din nou triumfător pe toată plaja. În tabără se constată că plasa de sârmă a gardurilor nu izolează fonic de ritmurile mai sus amintite. Doar greierii par a fi de partea lor. Cu un spirit disociativ super-dezvoltat (în traducere liberă – forţaţi de împrejurări) încearcă să-i asculte doar pe ei.
În jurul mesei de ping-pong din spatele căsuţelor, se grupează băncile disponibile, se reîntregeşte gaşca şi aşa demarează un maraton muzical care s-a terminat în jurul orei şapte dimineaţa. Mihai Lojewski şi Codruţa Drăgan (Cantoş-ii) au presărat „masa cântării” cu lumânări. La lumina lor se cântă de la Beatles şi Rolling Stones la Pink Floyd şi Simon & Garfunkel trecând evident, prin piesele proprii. Krasimir, precum soldatul sovietic la datorie, nu ratează nimic. Tonomat de-a dreptul!
Cu dimineaţa în privire şi cu un Chilian în mare formă se mai termină o noapte…
| Defecţiune tehnică!!!... |
| |
Şi gata!... |
Folk pur şi simplu?
 |
|
Nu ştiu cum s-a întîmplat în alte ţări din Estul Europei. La noi, aici, la Românica, muzica folk a fost cu totul altceva în raport cu accepţiunea originar-americănească a termenului, sau a genului. Spun a fost, pentru că, din păcate, la ora asta tot ce se mai întâmplă la noi în materie de concerte, editări de albume, festivaluri chiar, nu mai este decât o binevenită (cu siguranţă !) respiraţie artificială. De ce şi cum sper să se înţeleagă din cele de mai jos.
|
Trebuie spus că, pe vremea comuniştilor pentru foarte mulţi dintre noi, ca ascultători de muzică folk, genul acesta a însemnat una dintre modalităţile de supravieţuire spirituală. Din păcate (şi aici este diferenţa în raport cu folk-ul american)nu şi de protest autentic. Poate, numai fel de supapă şi aceea destul de fragilă. Logic, asta nu se putea, sau mai exact, era suficient de riscant. Ca de obicei, excepţiile au întărit regula. Sigur că, Valeriu Sterian, Nicu Vladimir (Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi!) sau Mircea Florian, au avut în cântecele lor cele mai puternice mesaje “anti”, desigur, bine împachetate în metaforele textelor. Din păcate, însă cam atât! Nu spun că sporadic, n-au mai fost şi alţii, dar n-au reşit să cncentreze în jurul lor “mari mase” şi să formeze un curent de opinie protestatar autentic. Nu este neapărat vina lor, ci în primul rând a noastră, a celor care Ie iubeam muzica pentru că nu I-am susţinut pe cât ar fi meritat.
Bine, bine şi restul? - veţi zice. Restul a protestat prin muzică la limita supravieţuirii găsindu-şi un drum prin marea şi adevărata poezie, în primul rând românească. Acesta a fost, după părerea mea, marele câştig al fenomenului folk de la noi. Protestsong-ul sindicalisto-stângist de la care plecase folk-ul american ar fi fost artificial şi mimetic, aici, în Carpaţi. Cinstit vorbind, oficial nu te puteai exprima împotrivă decât pe tema războiului, sau alte asemenea, fără atingere la “regimul de împliniri măreţe”. Renunţarea aproape în totaliate la protest şi trecerea la o imagine uşor romantică amintind de trubadurii din Evul Mediu, (actualizată la anii ’70, evident) a salvat genul pentru o bună bucată de timp. Ba chiar a înflorit sănătos, fără îngrăşăminte artificiale. Centrele stundeţeşti, au constituit cernoziomul din care au crescut Mircea Vintilă, Horia Stoicanu, Zoia Alecu, Adrian Ivaniţchi, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu, Sorin Minghiad şi alţii cu nume la fel de importante pentru acei ani de început, dar care pe parcurs au ales alte cărări. Neobosiţii (şi acum!) Florin-Silviu şi Octavian Ursulescu pe de o parte, pe de altă parte Aurel Gherghel (ca să dau numai două exemple) au inventat pe la sfârşitul anilor ’60 tot felul de festivaluri şi gale superserios organizate. “Trei-gaură-trei” (“303” pe atunci Clubul Politehnicii), “Preoteasa” sau Club “A” au fost locurile de unde mulţi dintre ei şi-au început cariera. Au câştigat notorietate în primul rând printre colegii de studenţie, şi, mai apoi prin galele de la Teatrul “Ion Creangă”, sau de la Sala Palatului, recunoaşterea.
Vor unii sau nu să recunoască, un capitol important în istoria muzicii folk din România la constituit Cenaclul “Flacăra”. Începând din toamna lui 1973, s-a concentrat sub această titulatură cea mai importantă parte a fenomenului. Multe dintre numele cunoscute deja au fost membri fondatori. Alţii îşi datorează debutul şi cariera ulterioară (poate supradimensionată, uneori) existenţei Cenaclului şi poetului Adrian Păunescu. În acest sens îmi aduc aminte că Valeriu Sterian îmi mărturisea într-un interviu realizat în direct cu el la radio că mulţi dintre artiştii din prima generaţie erau deja pe drumul lor construindu-şi o carieră care ar fi evoluat şi fără Flacăra. Mai greu poate,pentru că acolo se crease sistemul catalizator. Bună observaţie! În vremea aceea greu puteai să ajungi în prima linie fiind în afara acelui sistem. Unicitatea lui a însemnat însă şi lipsa de alternative. Personal cunosc şi alte grupări în care evoluau creatori cel puţin la fel de valoroşi, dar care erau striviţi pur şi simplu de celebritatea pe care în scurt timp Cenaclul “Flacăra” şi-o căpătase. Variantele erau clare: erai bun şi voiai să-ţi faci un nume – intrai în sistem; nu, rămâneai în “divizia B” – oricât de talentat ai fi fost. Mă gândesc, de exemplu, la Zoia Alecu. Valoarea ei este incontestabilă şi poate fi demostrată oricând. Din motive pur personale, şi care nu au importanţă în demonstraţia pe care vreau să o fac, nu a evoluat decât sporadic pe scena Cenaclului. Până la urmă, dorinţa de independenţă a făcut-o să aleagă o altă carieră, o altă stradă, în fond cu nimic mai puţin importantă muzical vorbind, dar nu în folk. Păcatul în toată povestea asta este că puţini mai ştiu astăzi de “Ouă de rouă” sau “Lasă-ţi mâna”, piese de căpătâi în istoria românească a genului.
Şi s-a mai întâmplat ceva: popularitatea, notorietatea Cenaclului a fost o sabie cu două tăişuri. Pe lângă promovarea muzicii şi poeziei de valoare a avut neşansa ca în destul de scurt timp să devină un instrument al propagandei comuniste. Asta tocmai pentru că se bucura de o foarte mare trecere în rândul tinerilor şi de aici până la confiscarea lui şi prelungirea titulaturii cu un “…al Tineretului Revoluţionar” n-a mai fost decât un pas. Gata! Prea multă cultură strică! Patriotice la greu! Asta poate să fi fost noua linie care i-a făcut pe cei cu adevărat conştienţi de valoarea lor să părăsească rând pe rând cenaclul. Intr-o primă perioadă post-cenaclistă nu le-a fost uşor pentru că braţul revoluţionar era suficient de lung şi veghea! Mai subţire cu spectacolele (mai ales în Bucureşti), cu apariţiile TV, sau înregistrările şi difuzările radio. Sau, dacă se înâmpla, erau alese cântecele cele mai terne şi nesemnificative din repertoriul lor. Acesta cred că a fost momentul în care a început sfârşitul unei idei şi unei întreprinderi pornite curat şi generos. Nu contest faptul că au mai existat valori şi de aici încolo. Primul lor mare dezavantaj, însă, a fost (aşa cum îmi spunea odată Marcela Saftiuc)termenul de comparaţie pe care îl reprezentau în ochii publicului numele grele mai sus amintite. Era greu să treci peste un Nicu Alifantis, Mircea Bodolan, Victor Socaciu, Stefan Hruşcă, Vasile Seicaru, Ducu Bertzi sau alţii asemenea care se alăuraseră cu brio primului val. Al doilea dezavantaj a fost gruparea însăşi care, în ultimii ani dinaintea finalului mirosea de la o poştă a populism şi propagandă de doi lei. Propaganda nu era numai patriotardă (patriotic cu adevărat fusese “Imn”-ul lui Nicu Alifantis cu versurile originale scrise de Ion Nicolescu, nu cel modificat) ci şi în favoarea propriei persoane a primului poet al ţării prin sumedenia de cântece mai mult sau mai puţin ocazionale scrise pe versurile domniei sale. Şi a mai plecat un val în frunte cu băieţii de la “Poesis”, Eugen Baboi şi Marius Baţu.
Cert este că şi din această ultimă generaţie flăcăristă (după o impărţire absolut personală) au ieşit valori, care nu sunt cu nimic mai prejos decât predecesorii dar, într-o ierarhie la fel de personală şi deci la fel de subiectivă, liderul incontestabil al acestora este Dinu Olăraşu dar nu sunt departe nici Maria Gheorghiu, Florin Săsărman, Cristian Buică, Tatiana Stepa sau Emeric Imre.
După ’89 lucrurile au stat şi mai prost. Stigmatul cenaclist lăsase semne în mintea multora. Muzica folk era încă asociată cu ceea ce povesteam eu mai sus despre propagandă. Puţine dintre valorile recunoscute deja au fost primite cu braţele deschise. Unii dintre ei îşi păstraseră statutul de opozanţi (mai mult sau mai puţin afişat), dar paradoxal, au sfârşit prin a fi de-a dreptul renegaţi pentru că şi-au păstrat verticalitatea în orice condiţii. Este cazul lui Valeriu Sterian, al cărui “Vino, Doamne!”, a fost un autentic imn asimilat Revoluţiei Române dar, care fiind şi pe mai departe la fel de bun şi incisiv observator al hibelor puterilror din ultimii ani a fost din nou “pus la index” în anumite perioade.
Au apărut şi nume noi dar foarte puţine pentru că nimeni nu şi-a mai asumat răspunderea să le păstorească. Sigur că au fost şi mai sunt festivaluri şi gale care mai supravieţuiesc. În jurul lor s-a creat o pătură de “concurenţi profesionişti” în materie de muzică folk. Sigur că, pe de altă parte, Victor Socaciu şi Dan Vană au un mare merit în menţinerea timp de 13 ani, respectiv 10 ani, a Festivalurilor Naţionale de Muzică Folk “Om bun” şi "Floare de ger". Sigur că există o Sorina Bloj (fondatoare a grupului “Ecoul”) care se zbate peste puteri să resusciteze un alt festival la Reghin. Sigur că Dan Vană, Tică Lumânare sau Cristian Corcioveanu şi-au luat în serios rolul de profesori şi la Calafat, Giurgiu respectiv Tecuci au creat mici pepiniere şi copiii s-au ataşat de chitară şi poezie. Dar ce ne facem cu Alina Manole, Cristian Dumitraşcu, Maria-Magdalena Dănăilă, Adriana Todoran, Florin Chilian sau George Sărluceanu? Talent – grupa mare ? Exprimarea lui – aproape zero, şi nu din cauza lor. Unii dintre ei încearcă deja s-o ia pe alte străzi părăsind folk-ul.
Dar chiar aşa, se mai cântă folk în România?Şi dacă da, mai are el ceva din spiritul de început?
Abia aştept să ajung în tabără la Calafat şi după bucuria revederii să vorbim despre toate astea cu ghitara în mână. |
| |
|
 |