A doua zi

       Cam greu cu scularea! Târziu, târziu de tot, spre disperarea fetelor cu micul dejun. Încet, încet trupa intră în stare de funcţionare sau în exerciţiu de recuperare, cum ar fi moţăitul pe plaje sau partidele de ping-pong. În rest nimic interesant până după masa de seară. Televiziunile îşi fac interviurile, alţii coadă la duş. A, ba da: a sosit şi Mircea Vintilă! Uraaa!.
       Cu greu, pe la 20:30 încep probele de sunet şi toată lumea se strânge sus pe terasă. Pe la 21 şi fix începe cântarea. Se iese la înaintare nu cu pionii, cum ar fi normal, ci cu nebunii: Florin Chilian. Altfel, toate bune. S-a mai lansat un volum de versuri al inevitabilului Dinu Olăraşu, au intrat şi joc şi întăririle venite pe parcurs, (Mădălina Amon, de exemplu). Minghiat în formă la început. Dă lecţii de sonorizare lui Gigi de la pupitru. Nu rezistă prea mult. Peste o oră şi ceva era deja în pat. Moment de vârf, Cioculeţ Vintilă, la început uimit, apoi super-încântat de public. Piese cântate numai cu vocea şi chitara, rămase neexecutate de peste 15 ani – “Constantin şi Veronica” – tot de exemplu. Final de recital cu ultima sa compoziţie, şi anume “Mielul” pe parcursul căruia s-a alăturat întreg Corul Sindicatelor Taberei.
       Celălalt Mircea, prenumele lui şi Bodolan se face remarcat cu piese de mare sensibilitate (deşi n-ai zice, dacă te uiţi la el!) dar şi cu ironii subtile (ca elefantul între porţelanuri) la adresa colegilor. Spre final vine şi porumbul copt la focul de tabără, specialitatea casei pregătită de Tatiana Stepa. Şi ca să nu ne lase cu mâna goală, înainte de plecare ne-a executat şi un recital de patru piese. După Vali Şerban final de final cu “Omul pădurii” fără nici o aluzie la cele întâmplate anterior,
       După aproape patru ore s-a coborât pe plajă la focul de tabără. Vorba lui Bodolan, unii au fi preferat un foc de Esca. Iar televiziuni, interviuri cu spatele la foc, etc. Inepuizabila echipă din Bulgaria n-a încetat nici o clipă din cântat. Nu numai de-ale lor. Unii sunt adevărate enciclopedii în materie, drept care Beatles, Queen, Joan Baez, Dylan, Pink Floyd şi alţii n-au constituit o problemă în a fi amintiţi şi amintite.
       Vom reveni cu amănunte în zilele următoare.

       A treia zi

       Din păcate, am ajuns la jumătate!
       Dimineaţa (impropriu spus!), pe răcoare (care?) se face recuperare (ca să rimeze). După cum arătăm la trezire, dăm impresia că am fi dormit în nişte lăzi de scule, nu în paturile noastre din căsuţe.
       La un moment dat, pe la amiază, cum i s-a dat puţin drumul prin curte, Mircea Bodolan dispare. În rest, care cu plaja, care cu vraja, care cu tăria, care cu melodia.
       Seara, cântare sus pe terasă. Suntem onoraţi de prezenţa familiei deputatului Boinagiu (posibil sponsor al următoarei ediţii) şi a altor notabilităţi din zonă, care vor vedea un spectacol deosebit de cele din serile anterioare.
       Recitalul compact al prietenilor bulgari ne dă o lecţie de organizare scenică „profesionale”. Totul curge firesc, fără sincope şi fără bâlbe. Nu mai vorbim de prestaţia muzicală în sine! Păcat că nu putem înţelege versurile.
       Trecerea spre zona autohtonă o face un grup ad-hoc inventat, format din sârbi şi bulgari. Mare plăcere să-i asculţi, mai ales când îţi amintesc o piesă a uneia dintre cele mai importante trupe sârbeşti din anii ’70, Bijelo Dugme, un fel de Phoenix al lor.
       Şi vin şi ai noştri! Chilian nu ratează momentul, şi-i dedică domnului deputat piesa cu termopanele. Prietenii ştiu de ce. Proaspăt intraţi în cantonament, iar apoi cu chitara în mână Cristi Corcioveanu şi Adrian Todoran, două nume de viitor: primul în fizică (este doctorand) şi al doilea în jurnalistică (este studentă).
       Momentele se leagă mai greu până la Vali Şerban, care îi opreşte lângă el pe fraţii Baldovin (Estudiantina) să-l secondeze. „Dor de Bacovia” sună altfel! Încet, încet gaşca se strânge şi se întâmplă o cântare între prieteni, ceea ce s-a şi dorit. Toată lumea cântă cu toată lumea. Chitarişti de serviciu (în sensul cel mai bun!) – aceeaşi George şi Iulian Baldovin, plus Maxim.
       Două momente chiar speciale: doctorul Krasimir din Ruse cântând împreună cu Vasile Mardare o piesă a acestuia, în limba română cu acompaniamentele de excepţie ale lui Sorin Minghiat. Vorba lui Vali Şerban: cu treizeci de ani în urmă, cu flautul lui, Minghiat a inventat orchestraţia în folk-ul românesc.
       După trei ore, la miezul nopţii, cântam, şi cei de pe scenă şi cei din public, „Let it be”. Bine de tot!
       Nimic mai potrivit, chiar dacă luni este pauză. Până miercuri, cu siguranţă, vor fi multe întâmplări de povestit. Promisiunea lui Dan Vană: marţi nu vor fi trei ceasuri rele, ci trei ceasuri de muzică.

     A patra zi

       Fiind zi de pauză, teoretic n-ar fi mare lucru de povestit. Greşit!
       După trezirea din toate punctele de vedere, la cafea am avut parte de o mare surpriză: un mini-concert de vioară şi acordeon pe care ni l-a executat la botul calului nea Niţă (poreclit nea Niţă Presoi), personaj celebru nu numai în zonă, pentru că pe vremuri i-a cântat şi preşedintelui Charles de Gaulle. Are peste optzeci de ani şi încă mânuieşte vioara absolut senzaţional.
       Apoi s-a dat împrăştierea. Care prin oraş după cumpărături, care pe plajă şi la o baie în Dunăre, care cu chitara în braţe prin curte. Cristi Corcioveanu şi-a dotat copilul cu obiecte utile pentru învăţarea înotului. Adriana Todoran şi-a căutat ochelari de soare care să-i înlocuiască pe cei proaspăt rupţi. Florin Chilian a răscolit oraşul după filme pentru aparatul de fotografiat al lui Sorin Minghiat. Mircea Bodolan a dat o fugă până la Craiova să-şi aducă jumătatea. Dan Vană s-a agitat ca o adevărată mamă a răniţilor, în timp ce inepuizabila delegaţie bulgară a cântat non-stop.
       Spre seară, cei rămaşi se strâng pe terasa de pe plajă, la o bere, cu chitare şi flaut cu tot. Nu al lui Minghiat, ci al Codruţei Drăgan, pentru că între timp au apărut şi cei de la Cantos. Ca unici clienţi şi din fire artişti, au apelat la înţelegerea barmanului solicitând umil puţină linişte pe care să o perturbe cum ştiu mai bine. Chitara a trecut din mână în mână, dar după două tururi de masă, când se simţeau mai bine, gazdele le dau subtil de ştire că ar trebui să înceteze. Compact-discul cu manele răsună din nou triumfător pe toată plaja.        În tabără se constată că plasa de sârmă a gardurilor nu izolează fonic de ritmurile mai sus amintite. Doar greierii par a fi de partea lor. Cu un spirit disociativ super-dezvoltat (în traducere liberă – forţaţi de împrejurări) încearcă să-i asculte doar pe ei.
       În jurul mesei de ping-pong din spatele căsuţelor, se grupează băncile disponibile, se reîntregeşte gaşca şi aşa demarează un maraton muzical care s-a terminat în jurul orei şapte dimineaţa. Mihai Lojewski şi Codruţa Drăgan (Cantoş-ii) au presărat „masa cântării” cu lumânări. La lumina lor se cântă de la Beatles şi Rolling Stones la Pink Floyd şi Simon & Garfunkel trecând evident, prin piesele proprii. Krasimir, precum soldatul sovietic la datorie, nu ratează nimic. Tonomat de-a dreptul!
       Cu dimineaţa în privire şi cu un Chilian în mare formă se mai termină o noapte…

Folk pur şi simplu?

Nu ştiu cum s-a întîmplat în alte ţări din Estul Europei. La noi, aici, la Românica, muzica folk a fost cu totul altceva în raport cu accepţiunea originar-americănească a termenului, sau a genului. Spun a fost, pentru că, din păcate, la ora asta tot ce se mai întâmplă la noi în materie de concerte, editări de albume, festivaluri chiar, nu mai este decât o binevenită (cu siguranţă !) respiraţie artificială. De ce şi cum sper să se înţeleagă din cele de mai jos.